Cantabrigian.

Mergeam cuminți pe străzile orașului umed,

Abia observînd contururile gotice ce ne însoțeau în lumina lunei.

Zîmbetul tău mi s-a imprimat în albastrul ochilor mei îmbătați.

Mă tem să clipesc, în caz dacă dispari,

La fel cum o dată ce valul năvălește violent, dispar urmele de pe nisip.

În urechi îmi răsună timbrul vocei tale și rîsetul dulce.

Te vreau aproape, la distanța unei șoapte,

La fel cum vreau scoica la îndemînă atunci cînd mi-e dor de ritmul fluid a oceanului.

Mi-a fost ușor să mă scufund în exoticul chipului tău,

Căci totul din jur pare atît de ordinar și sur pe lîngă tine,

Nici goticul nu-mi mai inspiră admirație...

Dar orașul e mai umed azi ca niciodată,

Oceanul e departe, iar pleoapele îmi sunt grele de la oboseală.

Orașul m-a copleșit.

În puterile mele a rămas doar să te visez!

https://www.youtube.com/watch?v=-gB4iD6H7XI