Revenind la Guliver.

Stau cu ochii deschişi, ameţită de albastrul din jur.Vîntul nordic mă cuprinde cu sfială.Am ajuns la prăpastia intinsă în faţa-mi;este inevitabilă şi fără sfîrşit.Însă o admir.Eu, ca Guliver, stau deasupra ei;o pot călca, nimici, şi chiar pot sări peste...Ea, cu o forţă de o mie de lillipuţi piticimă trage în jos.Cu fiecare pas spre ea, mă îndepărtez de lume.Cu fiecare pas spre ea, dispare pămîntu-mi de sub picioare.De n-aş simţi că zbor, aş crede că i-a reuşit să mă doboare.De nu m-ar aştepta efemerul, aş continua să zbor.Căci să continui să zbor vreau,Fără să-mi fie frică.