Stau cu ochii deschişi, ameţită de albastrul din jur.
Vîntul nordic mă cuprinde cu sfială.
Am ajuns la prăpastia intinsă în faţa-mi;
este inevitabilă şi fără sfîrşit.
Însă o admir.
Eu, ca Guliver, stau deasupra ei;
o pot călca, nimici, şi chiar pot sări peste...
Ea, cu o forţă de o mie de pitici mă trage în jos.
Cu fiecare pas spre ea, mă îndepărtez de lume.
Cu fiecare pas spre ea, dispare pămîntu-mi de sub picioare.
De n-aş simţi că zbor, aş crede că i-a reuşit să mă doboare.
De nu m-ar aştepta efemerul, aş continua să zbor.
Căci să continui să zbor vreau,
Fără să-mi fie frică.